O zi cu mine in orasul mare
Azi, Bucurestiul miroase a soare lenes si claxoane. Am iesit din casa fara un plan, dar cu un singur gand: sa ma las purtata de strazi. Razele blande ale soarelui mangaie cladirile din jur..miroase a vara…a roua si a liniste; avantajele simplicitatii unui cartier de case din nordul capitalei.
Ma las purtata de pasi fara sa mi setez o destinatie clara. Imi place sa observ oamenii, masinile care trec grabite,terasele pline. Din cand in cand, imi trag sufletul pe o banca si las soarele sa-mi incalzeasca gandurile.
Imi amintesc ca uneori nu e nevoie sa fac nimic spectaculos ca sa ma simt vie. E suficient sa fiu prezenta – sa respir, sa ascult, sa ma bucur de drum. Ma opresc apoi la o cafenea. Imi comand un capuccino pe care il tin cald in palme si las telefonul in geanta. Privesc oamenii: pe fiecare chip se citesc povesti pe care nu le stiu, dar la care tare as vrea sa fiu martor. E interesant cum fiecare din noi are propriul univers interior. Cu frici, cu zambete, clipe frumoase si momente care ne ajuta sa crestem.
Imi dau seama ca, de multe ori, uit sa vad cu adevarat ce am in jur. Ritmul rapid la care ne este supusa viata ne face sa uitam de lucrurile mici. Transformam clipa de ACUM in “o sa fiu fericit/a cand voi avea “x” lucru” sau cand voi atinge cine stie ce obiectiv.
Cata pierdere… uneori ma intreb daca Divinitatea rade la planurile pe care ni le facem in fiecare zi?!
Posibil. Oricum, las gandurile sa vina si sa plece. Azi nu incerc sa gasesc raspunsuri profunde la intrebari simple. Azi doar sunt. Descopar ca, fix in zilele acestea in care “nu fac nimic” ma incarc cel mai mult.
Mai ratacesc putin printre stradute, intr-o librarie doar ca sa rasfoiesc coperti, ma asez pe o banca la umbra si ma joc cu gandul ca poate nu trebuie mereu sa alerg dupa un scop. Poate ca tocmai pauzele acestea sunt spatiul in care ma regasesc cel mai bine.
In drum spre casa, imi promit sa imi mai ofer astfel de zile. Fara liste de facut, fara vina. Doar eu si un pic de trait cu adevarat. Poate ca o zi aparent irosita, nu e de fapt niciodata pierduta. E un ragaz in care inveti sa te asculti, sa respiri altfel, sa observi ce-ti sopteste orasul si cand nu mai ai nimic de bifat. Iti las si tie intrebarea mea de azi:Cand ai avut ultima data curajul sa nu faci nimic?
