Cum arata inceputurile neinstagramabile ale vietii de expat…

Am ajuns in Stuttgart dupa o zi care parea ca se joaca cu rabdarea mea. Zboruri anulate, bagaje prea grele, ploaie rece si un troller de 25 de kilograme care nu voia sa ma urmeze pe strazile necunoscute. Cand am pus pentru prima data cheia in usa noii mele case, nu am simtit entuziasmul pe care mi-l imaginasem de atatea ori. Tot ce imi doream era sa scap de hainele ude, sa fac un dus si sa ma prabusesc in pat.

Casa era linistita, poate prea linistita. Peretii goi, mobila standard si mirosul de apartament nelocuit mi-au dat un sentiment de strainatate. Era ca si cum spatiul imi amintea constant ca nu imi apartine. In acea seara, singuratatea s-a asezat langa mine si am adormit impreuna.

Prima mea masa aici a fost pui curry livrat la usa. Am mancat in tacere, pe o masa straina, incercand sa-mi spun ca totul va fi bine. Livratorul a zambit politicos, iar eu am inchis usa rapid, fara sa-mi dau seama ca astepta bacsis. M-am prins prea tarziu si am izbucinit in ras. A fost prima masa dintr-un sir lung de curry, parca semn ca si rutina noua avea sa fie diferita, neasteptata, uneori stangace.

Primele dimineti erau ciudate. Ma trezeam si pentru cateva secunde, credeam ca sunt inca “acasa”. Dar cand deschideam ochii, vedeam peretii albastrii si ferestre cu privelisti necunoscute. Micul dejun era mai tacut ca oricand. Doar eu intr-o bucatarie rece, cu gandurile mele.

Prima duminica am petrecut-o singura, chinuita de un detaliu aparent banal: incercam sa fac wifi-ul sa mearga. Am transformat intreaga zi intr-o lupta cu parole, conturi si nervii mei. Eram obosita, agitata si ma gandeam intruna la ziua de luni- inceputul unei noi povesti la birou, intr-un mediu complet necunoscut.

Ieseam uneori pe strazi, sperand sa gasesc o urma de familiaritate, dar orasul imi parea un decor strain. Ma uitam la oamenii grabiti, la familii sau grupuri de prieteni si simteam ca toti apartin unui loc in care eu eram doar o vizitatoare. Imi lipseau banalitatile: sa stiu unde e magazinul din colt, sa recunosc un chip in multime, sa pot suna pe cineva pentru o cafea spontana.

Singuratatea nu era doar lipsa oamenilor din jur, ci un gol interior. O liniste care, in loc sa ma odihneasca, imi ridica intrebari: “Ai facut alegerea corecta?”; “Cum vei reusi sa-ti contruiesti o viata aici?”; “Cat va dura pana sa simti ca apartii?”

Si, totusi, printre toate aceste momente, am descoperit ceva neasteptat: singuratatea nu e intotdeauna un dusman. Uneori, e ca o oglinda. M-a pus fata in fata cu mine insami, cu nevoile mele, cu vulnerabilitatile mele. M-a obligat sa ma ascult mai mult si sa invat sa-mi fiu suficienta, macar pentru o vreme.

 Am inteles ca adaptarea nu inseamna doar entuziasm si decoperiri noi, ci si zile goale, frustrari marunte si dor. Si ca, toate fac parte din acelasi proces.

Lectia pe care am invatat-o in primele mele zile aici: singuratatea nu este sfarsitul povestii, ci inceputul ei. E spatiul gol din care, pas cu pas, se poate naste un nou “acasa”.