Prietenii care cresc odata cu noi..

Cateva zile acasa pot sa para o gura de aer. Dar uneori sunt o oglinda.

Am venit in tara pentru un eveniment care m-a emotionat mai mult decat ma asteptam: nunta prietenei mele din gradinita. Cea cu care mancam sandwich-urile la locurile noastre “speciale”, inventam jocuri si ne promiteam ca o sa fim mereu prietene – chiar si cand o sa fim mari.

Ei bine, acum suntem mari. Si ea chiar se marita.

Am privit-o mergand spre altar si, pentru o clipa, mi s-a parut ca timpul s-a oprit in loc. Eram din nou acolo, in curtea gradinitei, razand pana ne durea burta, doar ca de data asta eram in rochii elegante, cu bucle perfecte si priviri pline de povesti.

A fost ciudat si frumos in acelasi timp.

Ciudat, pentru ca mi-am dat seama cat de mult ne-am schimbat. Gesturile, privirile, cuvintele – totul parea usor diferit. Si totusi undeva, printre rasete si amintiri, era inca acolo legatura noastra, chiar daca nu la fel de stransa ca odinioara. 

Nu m-a intristat asta. M-a linistit. Pentru ca am inteles ca prieteniile adevarate nu dispar – ele doar cresc in tacere, fiecare in directia in care viata le duce.

Si frumos, pentru ca am simtit ca, indiferent cat de departe plecam, anumite legaturi raman – doar isi schimba forma.

Am ras, am dansat, am vorbit despre tot ce s-a intamplat intre timp: plecari, cariere, frici, iubiri.

Am vorbit despre ce a fost si ce urmeaza si undeva am simtit o recunostinta profunda.

Pentru copilaria pe care am impartit-o. Pentru femeile care am devenit. Pentru faptul ca din cand in cand, viata ne mai aduce impreuna, doar cat sa ne reamintim cine am fost.

Acolo, in mijlocul unei mari de oameni am simtit sentimentul ala ca.. sunt acolo unde trebuie, chiar si pentru putin.

Cateva zile acasa mi-au amintit cat de important e sa te opresti, sa te uiti in jur si sa realizezi: Viata merge inainte, dar sufletul are nevoie din cand in cand, sa se intoarca putin inapoi.