Cand orasul nu te asteapta – TU esti Ancora

Bucuresti. Ora 7:45 dimineata. Ziua incepuse in cel mai relaxant mod; ma trezisem odihnita si cu muzica in casti ma indreptam spre statia de autobuz catre birou. Era un soare abundent si un cer albastru asa cum nu mai vazusem de mult. Ma gandeam ca va fi o zi linistita dar… Bucurestiul avea alte planuri pentru mine…..

Coborasem din primul autobuz si atunci a inceput haosul..eram in asteptarea celui de-al doilea…timpul trece, busul intarzie, iar masinile stau blocate pe bulevard ca niste soldati obositi de un razboi tacut. Claxoane, nerabdare, fete incruntate. Imi privesc ceasul din nou. Si din nou. Am impresia ca tot orasul e intr-o cursa contra timpului.

Nu stiu ce e mai rau, sa astept fara nici un rezultat simtindu-mi furia cum imi invadeaza tot corpul sau faptul ca incerc sa controlez totul..Oamenii din statia de autobuz…compania mea de suferinta pare ca sunt relaxati..  obsinuiti cumva cu tot decorul…cum se vedea faptul ca nu sunt in spatele volanului…doar o alta zi obinsuita si traficul nebun din Bucuresti…nimic iesit din cotidian.

Orasul parea un test permanent – de rabdare, de adaptabilitate, de prezenta. In fiecare dimineata, imi era provocata graba, in trafic imi era pusa incercarea rabdarea, iar seara in aglomeratie, simteam cum spatiul personal dispare. Dar cel mai puternic zgomot nu venea din exterior ci din interiorul meu: o voce care voia liniste, dar nu stia cum s-o creeze.

Am crezut ca e prea mult, dar apoi am inteles: nu orasul trebuia sa se schimbe. Eu trebuia sa invat sa fiu prezenta in mijlocul haosului. Ritmul e alert, cu o energie care te ia prin surprindere daca vii dintr-un loc mai linistit. Intentia mea era aceea de a controla totul, sa evit haosul, sa ma protejez de el, sa-l ignor; dar in tot acest efort oboseam mai tare decat daca l-as fi acceptat.

Am realizat ca luptam cu realitatea. Credeam ca acceptarea inseamna resemnare, dar nu este asa. A accepta fara rezistenta inseamna sa nu mai transformi fiecare zi intr-o lupta. Inseamna sa lasi orasul sa fie cum este, si tu sa ramai cum ai nevoie sa fii. Sa nu mai judeci tot ce vezi si simti, ci sa observi. Cu rabdare. Cu prezenta. Cu o blandete pe care haosul de afara nu ti-o poate lua.

In mijlocul acestui oras, am inceput sa caut puncte de ancorare. Un copac pe o strada aglomerata, lumina calda de dimineata pe o cladire veche. Uneori o raza de soare printre cladiri, e tot ce ai nevoie ca sa te simti din nou tu. Alteori, un pas mai lent sau o respiratie mai constienta. Am creat un obicei simplu: in fiecare dimineata cand ies din casa, respir adanc si imi spun: “Eu raman in mine chiar daca totul in jur e in miscare”. E un gest mic, dar care schimba totul.

Fara sa-mi dau seama, am invatat sa-I accept ritmul, fara sa ma pierd in el. Pentru ca spiritualitatea in sensul ei practic nu inseamna sa fugi in munti ca sa gasesti linistea – ci sa inveti cum sa o creezi in mijlocului unui oras nebun… ca Bucurestiul.

Bucurestiul inca alearga. Dar eu nu mai alerg cu el. Il observ. Il simt. Il las sa fie. Si, in acest haos aparent de netrait, invat sa-mi cultiv linistea. Sa imi port centrul cu mine. Oriunde as merge.