Saptamanile trecute m-am retras pentru o clipa la malul marii. Nu cautam nimic special. Doar o pauza.Nu era ceva planuit dinainte, doar eu, valurile si o dorinta de a ma rupe, pentru o clipa de ritmul care cere mereu “mai mult”. Zis-si-facut! Trezit de mega-de-dimineata, aruncat o carte si o crema SPF in ghiozdan si dusa am fost.

Timpul a trecut zburand. Cele 2 ore cu trenul au trecut parca clipind. Intentia era sa ma bucur de priveliste si de linistea pe care intinderea infinita a marii ti-o ofera. Revederea cu albastrul infinit e mereu o bucurie si o emotie pentru mine. Pur si simplu libertatea pe ca o ofera e ceva ce, clar nu poti regasi in alt spatiu.

Marea nu m-a intampinat cu entuziasm, nici nu mi-a promis revelatii. Dar tocmai asta m-a linistit. Faptul ca nu voia nimic de la mine. Era acolo, egala cu sine, cu totul prezenta si totusi complet libera. Am stat cu ochii in valuri pana mi s-au sters gandurile. Apoi am inceput sa aud altceva: o respiratie adanca, constanta – nu a marii, ci a mea. Una pe care o uitasem.

Nu am bifat locuri. Dar in linistea aceea – dintre valuri, pasi pe nisip si briza care nu cere nimic – am inceput sa aud din nou ceea ce nu mai ascultasem de ceva vreme: pe mine. Am stat cu ochii in valuri pana mi s-au sters gandurile.

Acolo pe nisipul umed, am inceput sa respir la fel. Mai adanc. Mai sincer. Am privit valurile venind si plecand, iar in miscarea lor continua, am vazut o lectie tacuta despre viata: nu putem pastra totul, si nici nu trebuie. Unele lucruri vin ca sa ne atinga o vreme, apoi pleaca.Si e firesc sa fie asa.

Nu stiu daca ai observat, dar marea nu se grabeste. Nu se justifica. Nu trage de nimeni. Ea doar este. Isi urmeaza ritmul, fara sa se teama ca altcineva merge mai repede. M-a facut sa-mi dau seama cat de rar imi permit sa fiu, pur si simplu, fara a justifica pauza, fara a ma invinovati ca nu sunt productiva.

Am inteles, intr-un fel care nu avea nevoie de cuvinte, ca lupta cu ceea ce este consuma mai multa energie decat acceptarea. Ca linistea nu vine din control, ci din incredere.  Am inteles fara cuvinte, ca uneori trebuie sa pleci putin ca sa te regasesti. Ca e in regula sa te opresti. Ca in viata nu e totul despre a construi sau a demonstra – ci si despre a respira, a simti, a lasa spatiu intre intrebari si raspunsuri.

Si mai ales, am inteles ca nu toate lucrurile sau oamenii trebuie pastrate. Unele vin doar ca sa te invete ceva, apoi se duc. Iar tu trebuie sa fii suficient de deschis incat sa le lasi sa plece. Fara drama. Fara vina. Cu recunostinta.

Pe drumul de intoarcere, nu eram “alt om”. Dar eram mai impacata. Mai asezata in mine. Cu mai putina graba si mai multa incredere. Uneori, cea mai mare vindecare vine atunci cand nu mai cauti cu disperare sa te vindeci…