Cand trecutul bate la usa…
Eram acolo in mijlocul unei mari de oameni… atat de familiari si totusi atat de diferiti de tot ce obisnuiam sa imi amintesc despre ei. Nu ma mai regaseam in cine obisnuiam sa fiu, in acea inocenta zambitoare care iti lua ochii numai privind-o…Nu stiu ce se intamplase…poate ca anii trecusera peste mine, peste noi.. toti.
Aceasi copii care se plimbau cu bicicletele si se strangeau la colt de strada in serile toride de vara doar de dragul de a “iesi pe afara”, acum purtau rochii jucause si costume elegante…Era frumos sa privesti oamenii sa iti dai seama cata evolutie a avut loc in ultimii ani, dar in acelasi timp, era imposibil sa nu te loveasca nostalgia a tot ceea ce traisem o data impreuna.
Seara incepuse cu o superba piesa de tango – veche dar patrunzatoare, precum aroma unui vin ce devine mai bun odata cu trecerea timpului. Muzica frumoasa, companie placuta si cateva prajituri absolut delicioase… ce-ti puteai dori mai mult?! Sper ca asta a fost si sentimentul protagonistilor serii, de implinire si voie buna, pt ca oamenii din jurul lor, cu siguranta l-au simtit din plin.
Totul decurgea normal…pana cand, fara sa imi dau seama, universul meu interior s-a lovit de o liniste apasatoare. Nu era neaparat tristete. Era genul acela de melancolie care apare atunci cand trecutul si prezentul ajung pentru cateva clipe, sa imparta acelasi loc.
Anii trecusera. Cinci mai exact. Suficient cat sa cred ca timpul a asezat fiecare lucru la locului lui. Imi repetasem de nenumarate ori ca unele povesti raman exact acolo unde le-a fost scris sa ramana si ca oamenii se schimba. Iar daca se schimba, poate ca nici emotiile nu mai au de ce sa fie aceleasi.
Si totusi..
Exista oameni care indiferent cat de departe ajung de noi, raman legati de o versiune a noastra pe care nu o mai putem intanli nicaieri altundeva. Nu pentru ca ii idealizam, ci pentru ca langa ei am invatat sa privim lumea intr-un anumit fel.
Poate ca asta ma emotiona cel mai tare. Nu trecutul in sine, ci gandul ca timpul isi facuse treaba cu noi amandoi. Visurile pe care odinioara le spuneam cu voce tare devenisera, intre timp, realitati sau alte visuri. Iar in mijlocul tuturor schimbarilor, admiratia ramane aceasi. Pentru ambitie. Pentru curajul de a merge inainte chiar si atunci cand nimeni nu crede in aripile tale…sau poate aproape..nimeni. Pentru incapatanarea de a nu renunta la ceea ce simti ca iti apartine.
Mi-am dat seama atunci ca uneori nu ne este dor doar de oameni. Ne este dor de felul in care ne faceau sa privim viata. De conversatiile care aprindeau idei, de drumurile fara destinatie clara, de locurile care si-au pastrat frumusetea tocmai pentru ca le-am descoperit intr-un anumit moment al vietii.
Poate deasta unele orase nu inceteaza niciodata sa ne cheme inapoi. Nu datorita strazilor sau cladirilor, ci pentru ca fara sa vrem, am lasat acolo bucati din noi: aminitiri create cu multe zambete, saruturi neasteptate, plimbari lungi, imbratisari neasteptate, poze facute in jur…si franturi dintr-o prima iubire…
Poate ca fiecare dintre noi intanleste, la un moment dat oameni care ne schimba fara sa isi propuna asta. Nu prin gesturi spectaculoase, ci prin felul in care aleg sa isi traiasca viata. Iar uneori chiar daca drumurile se despart, lectiile pe care le-am invatat langa ei raman cu noi mult mai mult decat prezenta lor.
Asta fusese…o poveste de 5 ani care s-a terminat pentru ca viata ne purtase in directii diferite…nu din lipsa de iubire, ci doar din vise prea marete care trebuiau sa prinda contur separat…
Cred ca viata are un mod curios de a-ti inchide cercurile. Uneori te aduce exact in locul din care ai plecat, nu ca sa rescrii povestea, ci ca sa iti arate cat de diferit esti fata de omul care erai atunci.
E ca si cand ai primi dupa ani de zile o invitatile la acelasi bal. De data aceasta iti alegi din nou rochia rosie, iti aranjezi parul, iti pui rujul preferat si pleci convins ca va fi doar o seara obisnuita.Apoi iti dai seama ca nu ringul de dans iti da emotii, ci amintirea celui care a dansat acolo odinioara.
Si totusi.. muzica incepe, oamenii zambesc, paharele se ciocnesc, iar tu descoperi ca poti dansa si fara sa privesti mereu spre trecut.
Ba chiar realizezi, cu un zambet usor stanjenit, ca toata grija ta pentru cum arati fusese poate doar in mintea ta. Nimeni nu era atent atat de mult pe cat credeai. Fiecare isi purta propriile emotii, propriile amintiri si propriile intanliri cu trecutul.
Si poate asta inseamna defapt sa mergi mai departe: sa nu uiti povestea, ci sa poti purta aceasi rochie, sa asculti aceasi muzica si sa zambesti sincer…fara sa mai simti nevoia sa schimbi finalul.
