NU MAI VREAU DOAR SA REZIST
Nu am mai dat de mult pe aici…poate pt ca viata mea in ultima perioada este un haos total si pare-se ca nu-si va reveni prea curand…M-am tot gandit despre ce as putea scrie sau cum sa redau tot ce simt, dar nu am gasit o varianta care sa aiba un sens…poate pt ca nimic nu are sens din ceea se intampla cu mine…
Sunt incojurata de o multime de oameni dar in acelasi timp, sufletul meu e mai gol ca niciodata..Simt ca sunt atat de admirata si iubita dar eu nu vad nici un motiv pt care oamenii ar face asta…Sii… mereu mi-am dorit ca oameni sa ma recunoasca dupa bunatatea pe care o port si energia de care am dat dovada…dar daca astea au fost doar niste modele frumoase despre cum sa supravietuiesti vietii atunci cand ea.. DA CU TINE de pamant…?!
Sa fie doar niste mecanisme de aparare bine dezvoltate de-a lungul timpului? Adevarul e ca nu mai stiu cine sunt fara mecanismele mele de aparare. Cred ca la un moment dat am confundat supravietuirea cu personalitatea mea. Si am inceput sa tot construiesc in stilul asta…iar atunci cand ceva mergea prost ma refugiam..nu in oameni…pt ca viata mi-a aratat ca nu ma pot baza pe ei.
In scoala, in munca…in performanta. Acolo eram doar eu cu mine, si nimeni nu conta…Nu conta daca sunt singura, daca mi-e greu, daca simt ca totul se prabuseste in jurul meu…Acolo, in performanta era locul meu de siguranta.. Doamne si cat de parsiva e aceasta dependenta…Iti da credit, iti da succes, iti da admiratie, lauda..si tu auzi acolo in sufletul tau…Efortul tau conteaza…TU contezi! Si e suficient…
E suficient sa mergi inainte, sa te simti mai bine ..pt ca iti da validare..doar ca ce nu iti spune nimeni e ca la finalul zilei..chiar daca ai atins “succesul” cand ajungi acolo “sus”…tot de TINE dai…Sau cel putin asta pare ca vrea sa ma invete contextul din jurul meu..
In ultimele luni am cunoscut o varianta a mea pe care nu credeam ca o sa o cunosc vreodata… Am devenit calma…pt ca nu mai aveam energie sa explic ce simt..Eu care eram o explozie de energie prin definitie…Independenta mea care m-a ajutat atat de mult de-a lungul anilor, parea ca acum si-a luat o vacanta..Naiba stie de ce a decis sa plece fix acum?! Iar dupa toate astea, colac peste pupaza, lite-motivul perioadei s-a transformat in: “Esti puternica”, sau “Esti mai pueternica decat crezi” ; “Tu poti!”
Puterea asta a mea a venit pt ca viata nu prea mi-a lasat multe alternative… dar stiu oamenii din jurul meu ca ceva se frange in interiorul meu de fiecare data cand aud cuvantul asta – PUTERNICA?
Nu cred! Oamenii admira asta. Admira faptul ca rezist. Ca merg mai departe. Ca inca functionez chiar si atunci cand sunt facuta bucati pe interior.
Dar ca sa fiu sincera, nu ma stiu unde se termina aceste mecanisme de aparare si unde incep eu. Uneori ma intreb cine as fi fost daca nu ar fi trebuit sa devin atat de rezistenta? Poate mai blanda. Poate mai prezenta. Poate mai vie.
In ultimul timp simt ca m-am indepartat de mine. Fac lucruri, vorbesc, raspund, lucrez, ies, zambesc – dar parca totul se intampla printr-o versiune automata a mea. Si poate cea mai trista parte e ca am devenit atat de buna la a parea bine, incat aproape nimeni nu mai vede cat de obosit e sufletul in spatele acestei imagini.
Si cred ca asta ma sperie cel mai tare. Nu faptul ca sunt obosita. Ci faptul ca m-am obisnuit sa fiu asa. M-am obisnuit sa functionez pe gol. Sa ma ridic chiar si atunci cand ceva din mine nu mai vrea. Sa numesc “putere” niste forme de supravietuire care, daca sunt onesta, m-au indepartat enorm de cine sunt eu defapt.
Poate ca oamenii vad o femeie puternica. Dar eu vad un om care incearca disperat sa nu se destrame in timp ce tine totul in picoare. Si poate ca pentru prima data in viata mea…nu mai vreau doar sa rezist.
Vreau sa ma simt vie din nou!